duminică, 10 septembrie 2017

Al doilea strigăt

Mi-amintesc o povestioară din Pateric.
Un episcop merge în Pustie ca să se întrețină cu un mare Avva.
Ajunge la chilia acestuia și Avva refuză să-l primească. Intrigați, ucenicii bătrânului nevoitor îl întreabă de ce nu l-a primit. Avva le răspunde că episcopul venise să discute despre Scripturi, iar el nu se pricepe la discuții înalte. În schimb, ar fi stat de vorbă zile întregi dacă episcopul ar fi vrut să discute despre patimi și lucrarea lor.....
Am citit această povestioară demult, într-o vreme când iubeam teribil ”discuțiile înalte” din Scripturi. A fost ca o palmă peste obrazul sufletului. Și deși m-a trezit, n-am putut rămâne așa, decât o clipă; apoi, am adormit iar, alunecând înapoi în lumea viselor înalte, din Scripturi....
Dar, sunetul și arsura palmei au rămas. Resimt ecoul acestei lovituri, după fiecare articol și poezie pe care o scriu. Mai ales după cele mai ”reușite„ și lăudate.
Cred, simt, știu: că un om strigă după Mântuitorul Hristos și strigătul lui e real, adevărat, în măsura în care se simte și se vede scufundându-se în Marea Patimilor, adică ”lumea” așa cum o definește Sf. Isaac Sirul. Cu cât un suflet se vede mai clar pe sine, cu atât strigă mai tare la Domnul Iisus să-l salveze!
Știu că sunt suflete nobile, care merg spre Cer, atrase de frumusețea Domnului. Dar, nu e cazul meu; eu am venit la Hristos, din spaima de moartea veșnică, pe care am simțit-o din fragedă copilărie. În colonia de muncă în care am copilărit, demonii erau o prezență familiară... 
Sunt și acum. Dar nu mai vin cu înfricoșări, ci cu plăceri și demierdări, care amorțesc sufletul... Baza acestei sedări e trufia....
Iar în această situație, trebuie nevoință, zbatere, luptă: trebuie să te scuturi din somnul inimii, să-și dai palme, să te tragi de urechi, să urli, CHIAR DACĂ EVLAVIA TA ÎȚI SPUNE CĂ TOTUL E, DACĂ NU BINE, CEL PUȚIN BINIȘOR!
La început, strigi după Hristos din iad. Pe urmă, din FALSUL tău mic RAI ”creștin”, de aici, de pe pământ....
Primul strigăt vine din apariția Mântuitorului pe Marea furtunoasă a Patimilor.
Al doilea, din amintirea faptului, că Marea aceasta călduță și liniștită, cu miros de tămâie și cu sirene care cântă muzică bizantină, e totuși, dincolo de up-datări, același vechi ocean de demoni....
Dacă primul strigăt cere mântuirea din furtună, al doilea cere izbăvirea din falsa isihie....
Dacă prima mântuire înseamnă să te agăți de Adevăr, a doua presupune să ți-L înfingi în inimă, ca o Sabie, la nesfâșit...
Pentru că sufletul rămâne treaz doar cât îl doare Adevărul....
Durerea patimilor străpunse de Adevăr....

3 comentarii:

  1. "sufletul ramane treaz doar cat il doare Adevarul...Durerea patimilor strapunse de Adevar..." , DA ! Imi trece prin cap sa scriu ceva despre deznadejde, despre teama mea de deznadejde, de lipsa mea de forta si curajul de a merge pe "sarma"... Dar ma mangai (ma amagesc ? ca Domnul nu ne-a cerut imposibilul, si stie ca ce nu vom putea face niciodata, acel "minus"din fiecare zi, caci iesim mereu in minus ca OAMENI, il va da in dar celui care cere, il va darui celui care plange pentru asta, celui ce se chinuie sa-si... infinga Adevarul in inima... Sunt oameni depresivi in lumea "obisnuita".., ar fi trist sa fie depresivi printre cei care se chinuie sa traiasca in Hristos. Sa ne impacam ca avem anumite neputinte, ca ramane mereu "o problema" cu inima noastra, dar sa nu ne balacim in "las ca stau...binisor cu ale Duhului.." Pe o parte a "sarmei" este caldiceala, complacerea cu sirenele, somnul inimii, si or fi si tot felul de simptome ale orbirii, in final, dar pe cealalta parte a sarmei sa nu pandeasca deznadejdea, depresia-depresie ! Mersul pe sarma sa il facem cu Hristos, acea viata INCANDESCENTA pe care eu, in optimismul meu, o cred posibila! (acceptarea unor "nereusite" face parte din smerenie..."atata am putut , Doamne, azi, Te rog iarta-ma..!") Cadem insa mereu, cand in stanga, cand in dreapta firului subtire pe care facem "echilibristica sufleteasca"... Iertare, frate Marius, daca am gresit cu ceva ; oi fi spus mai multe prostii...

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt stari tangente cu depresia, cu deznadejdea, mai mult decat vecine... Eu, ca biet medic de la tara, ma gandesc la aceste stari periculoase...si mi-aduc aminte ca suntem obligati sa vedem ce este bun si frumos in viata noastra inainte de a ajunge la astfel de stari ; trebuie sa corectam... esentialul din capitolul SENSUL vietii, si este "superadevarat" ca nu avem voie, insa, sa ne amagim cu iluzii, sa nu cadem in inselare, si sa spunem uratului frumos si raului bine, de teama de a nu ni se mai usca ochii sau de a nu adormi tristi... Suntem obligati, cred, in primul rand, aproape cu riscul depresiei, sa ne ridicam toate valurile de pe ochi, si sa vedem ! Sa cerem lui Dumnezeu ACEI OCHI care sa ne arate frumosul si binele REAL si existent in lumea aceasta, alaturi de raul si uratul si mizerabilul aceleiasi lumi, in care ne-am nascut si suntem obligati sa traim pana cand Domnul ne va lua... Ochii duhovnicesti ar limpezi, ar scoate margaritare din noroi, poate chiar multe, cine stie..? - da, Doamne, vreodata..! Apoi, cu Tine de mana, sa facem, pur si simplu.., margaritare din noroi... Mostenesc un optimism al tatalui meu care a plecat la Domnul. :)

    RăspundețiȘtergere