Mântuitorul

Mântuitorul

miercuri, 26 iulie 2017

LUCRUL de care avem CEA MAI MARE NEVOIE

Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia.(IOAN5,25)

Lucrul de care noi, credincioșii ortodocși de azi, avem cea mai mare nevoie, e o ...CRIZĂ MORALĂ!
Nu râdeți! Vă rog.
Știu că sintagma aceasta e pe buzele Presei de 27 de ani, în gurile politicienilor și analiștilor de tot felul, că toată lumea o invocă și o reclamă: dar, deși omniprezentă în vocile lumii până la saturație, ea lipsește, cu desăvârșire, ÎN INIMILE oamenilor.
Am putea parafraza pe Isaia Proorocul: Poporul acesta mă cinstește cu o criză morală a buzelor, dar criza morală este departe de inimile lor.
Toată lumea se luptă să rezolve criza morală, dar în sensul de a o depărta de conștiințele oamenilor; NUMAI IISUS HRISTOS SE LUPTĂ SĂ O DECLANȘEZE ÎN INIMILE OAMENILOR! Ba mai mult, nu doar să o declanșeze, ci să o acutizeze până la explozia conștiinței, a mormântului moral în care a fost îngropată; să o acutizeze până la strigătul căinței, pînă la urletul disperat al sufletului care cere MÂNTUIRE, IZBĂVIRE, din această pregustare a iadului care e CRIZA MORALĂ!

Da, toată lumea se luptă cu CRIZA MORALĂ, s-o țină afară, în politică, economie, sport, educație, oriunde dar numai în inimă nu, cum mi-a strigat odată un pacient de la Psihiatrie despre Iisus Hristos: că Îl acceptă oriunde, în biserici, în icoane, în slujbe, în cărți, în Cer, dar numai în inimă NU! Și striga asta din toți rărunchii, cu o panică absolută, înspăimântat de Hristos-în-inimă ca de moarte! Iar Scriptura spune că numai ”HRISTOS-CEL-DINTRU-NOI e NĂDEJDEA SLAVEI”!
Ținem CRIZA MORALĂ afară, pentru că odată intrată în inimă, Îl cere pe Hristos! Așa cum Hristos, intrat în dialog cu o inimă, îi provoacă, mai întâi, o teribilă CRIZĂ MORALĂ: căci numai CRIZA MORALĂ e ușa pe care poate intra Hristos într-o inimă, numai CRIZA MORALĂ este puntea între Evanghelie și inima omului!
E suficient să vă aduc aminte de femeia samarineancă, cum după un început teologic, super-înalt, al discuției, ca să-i ofere, concret, apa vie, Iisus îi declanșează o CRIZĂ MORALĂ: o face să recunoască o viață de desfrâu.... Și după CRIZA MORALĂ, femeia spune: cred că acest om e Hristos pentru că mi-a spus tot ce am trăit, așa cum numai Dumnezeu putea să o facă.... 

Nu spun nici o noutate când afirm că România contemporană, sub atenta monitorizare a U.E. se transformă, încet și sigur, într-o instituție de boli mintale, de TOATE bolile mintale posibile: prin ”vaccinarea” cu toți microbii și virușii morali ai secularizării, adică ai morții sufletești. O vaccinare care are un singur scop: distrugerea oricărui început de CRIZĂ MORALĂ în sufletul omenesc. Căci, cât mai e posibilă CRIZA MORALĂ, atunci mai e posibilă încă învierea sufletului....

Dar nu mă doare că dracul e drac, că e rău și negru: mă doare că B.O.R. nu e, decât sporadic, individual, accidental, gura lui Hristos. Dacă ar fi, atunci am auzi glasul lui Hristos, glasul care înviază morții. o înviere care începe, ÎNTOTDEAUNA, cu o CRIZĂ MORALĂ, cu ceea ce Sf. Ioan Evanghelistul numește ”învierea osândei” în conștiința omenească, cu un cutremur moral care fisurează și crapă încrederea în sine și în lume, prin zguduirea sufletului care a început să simtă viața proprie ca un mormânt! Pe când, ceea ce auzim din ce în ce mai evident de la Biserică este o evanghelie a cărui glas nu mai înviază morții, ci doar le furnizează morților o integrare ortodoxă, adică smerită, în groapa comună a globalizării.
Pentru U.E. criza morală este imperfecta supunere a românilor față de Bruxelles.
Pentru Statul român, e incompleta și insuficienta fiscalizare (a se citi jupuire) a populației.
Pentru intelighenția românească, criza morală e legată de procentul mic de adulare a operelor culturale recente.
Pentru presa din România, total aservită serviciilor de informații și grupurilor de interese străine, criza morală e legată de faptul că nu ne lăsăm total manipulați de ea, că mai avem încă pusee de neîncredere și rezistență la intoxicare.
Pe scurt, minciuna, fărădelegea și nimicnicia impun, cu glasurile tuturor instituțiilor Statului și ale Presei, propria variantă de criză morală a poporului român: criza faptului că poporul român, în ciuda masivelor investiții în demoralizarea lui, mai respiră încă!! Scandalos! Să pompezi atâta pornografie, de toate felurile, atâta miciună și murdărie sufletească, de aproape trei decenii, și poporul român încă nu s-a înecat! Unde e celebra eficiență germană a U.E.? 

Biserica este singura instituție care poate și trebuie să salveze, mai întâi, adevărata CRIZĂ MORALĂ a omului: așa cum lumea are rezervații în care mai pot fi văzute și atinse diferite specii pe cale de dispariție, așa și Biserica este o rezervație naturală a sufletului omenesc, unde mai poată fi văzută și atinsă, o autentică CRIZĂ MORALĂ, cea NESECULARIZATĂ, NEPOLITIZATĂ,  adică pe cea determinată de încălcarea legii lui Dumnezeu, legea funcționării normale a sufletului omenesc.
Într-o lume care face totul pentru a înnăbuși și lichida orice CRIZĂ MORALĂ autentică, care ar putea trezi omul din vraja morții sufletești, Biserica este singura instituție ce are ca misiune provocarea unei cât mai puternice CRIZE MORALE în indivizi, atât de puternică încât să spargă mormântul individualismului și să învieze persoana; căci odată cu persoana înviază lumea și viața, REALE,  ale Omului.

Cu ani în urmă scriam că avem o legiune de crize, economică, politică, culturală, socială, educațională, etc. care încearcă să acopere prin corul lor, glasul CRIZEI MORALE, declanșată de Evanghelia Bisericii și desăvârșită mântuitor de Tainele Bisericii.
Azi, constat cu tristețe, că Biserica însăși fabrică somnifere pentru conștiință, ba chiar acolo unde evlavia somniferă pe care o produce în prezent nu are succes în avortarea CRIZEI MORALE, apelează la psihologia seculară.
Este desăvârșirea unui proces degenerativ care a început în comunism, când instituția bisericească a sacrificat puterea de a declanșa CRIZA MORALĂ a conștiințelor, pentru salvarea logisticii sale: a sacrificat sufletul credinței sale, pentru salvarea trupului credinței sale.
De aceea ne uimim astăzi de ineficiența Tainelor: căci lipsește din oameni tocmai ceea ce Sfintele Taine hrănesc și potențează până la desăvâșita desprindere de lume a inimii: CRIZA MORALĂ.
Dar, mai sunt în Ortodoxia contemporană cei neștiuți 7000 de creștini care nu și-au plecat genunchii în fața duhului compromisului, asasinul CRIZEI MORALE și astfel, al Pocăinței.
Mai sunt încă, neștiuți de nimeni, urmașii duhovnicești ai Sfinților din Închisorile comuniste, ai celor care nu și-au plecat genunchii în fața Comunismului, ci în fața Crucii....
Dacă le citești biografiile, poți descoperi că viețile lor conțin acelaș adevăr esențial ca și viața femeii din Samaria: că APA VIE a lui Hristos e dorită și primită, cu adevărat, doar de setea morală....

duminică, 23 iulie 2017

Cântecul lui Finees

Ortodoxia nu e despre bine și rău
ci despre  LUME și ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR.

A fi creștin înseamnă 
a primi ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR în inima ta 
și a da roadele ei
prin viața ta.

Oricine vrea LUMEA și slava ei
trebuie să i se închine și să-i slujească
lui Satan.
Oricine vrea ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR și Slava ei
trebuie să I se închine și să-i slujească
lui Hristos.

Dar a apărut o ortodoxie
care I se închină lui Hristos
și-i slujește lui Satan:
care vine în Biserică, în PRIDVORUL ÎMPĂRĂȚIEI,
ca să obțină LUMEA.
Credinciosul acestei ortodoxii
stă cu fața trupului spre ÎMPĂRĂȚIE
iar cu cea lăuntrică,
a sufletului,
spre LUME....

A apărut o ortodoxie
în care Biserica este o instituție
a Statului, Trupul lui Mamona,
o ortodoxie care slujește
la doi stăpâni.

Vă aduceți aminte de Finees
care a înjunghiat cu o suliță
pe un israelit și o madianită 
ce curveau în fața poporului 
ce plângea, în frunte cu Moise,
la ușa lui Dumnezeu?

Așa sunt Sfinții Închisorilor
în ortodoxia de azi:
o suliță ce-i junghie
trupul împreunat cu lumea...

Binecuvântată să fie junghierea aceasta!
Mărească-se rana ei
în inimile noastre!
Adevărata evlavie e cea care
mărește neîncetat această rană!
Căci doar prin ea mai suntem vii,
doar prin durerea ei ne mai ținem
în dragostea lui Hristos!

Haidem la Ușa lui Dumnezeu
să ne junghiem curvia inimii
cu sulița Evangheliei!
căci Ușa ne e pururea deschisă
și nu Dumnezeu
ci curvia inimii noastre ne împiedică
să intrăm...

Ah,
inima noastră preacurvă!
Cum se mai preface ea că vrea ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR,
în timp ce iubește cu patimă
LUMEA!
Fiecare rugăciune a ei
e un scuipat
pe fața lui Hristos...

Haideți, iubiților, să junghiem
duhul lumii
în inimile noastre!

sâmbătă, 22 iulie 2017

O PĂRERE

Cred că avem scandaluri în Biserică, pentru că lipsește Marele Scandal pe care trebuie să-l propage, neîncetat, Biserica: Evanghelia după care fiecare om va fi judecat de Hristos.
Avem scandaluri de fapt divers, pentru că ”scandalul” Evangheliei a devenit, în Biserică, fapt divers.
Lipsește Cutremurul despre care consemnează Faptele Apostolilor: Și pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunați, și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu(4,31). Aici este descrisă funcționarea normală a Bisericii; marea problemă a contemporaneității nu este uzurparea normalității de către tot ce este mai aberant, căci aceasta se produce automat după cea dintâi și cea mai mare problemă a lumii: ieșirea din normalitate a Bisericii. 
Când conștiințele nu mai sunt cutremurate de Duhul Sfânt prin Evanghelie, atunci vor fi cutremurate de duhul lumii, prin presa de scandal.
Când inimile și trupurile credincioșilor nu mai sunt cutremurate de Duhul Sfânt, atunci vor fi zgâlțâite și tăvălite prin toate noroaiele, de duhul lumii.
Când lipsește beția Rusaliilor, se înmulțește cea chimică; când lipsește dragostea frățească, prosperă curvia; când lipsesc fericirile lui Hristos, se înmulțește fericirea contrafăcută a lumii. Omul e o ființă însetată de viață și fericire; chiar și curăția de inimă, atunci când o caută, o face pentru că altfel nu mai poate ajunge la ele....
Această ”criză de normalitate” , de ”scandal binecuvântat”, a Bisericii, se reflectă și în aparatul ei misionar: nu există o agenție de știri mai inodoră, incoloră și insipidă ca Basilica. Știrile ei par să fi fost vii acum vreo două mii de ani. E singura agenție de comunicare care manevrează informațiile doar după ce au fost aduse în stare fosilizată: făcând, astfel, Biserica să pară o instituție specializată în uciderea și conservarea evenimentelor. Și umbra asta rece se lasă, mai întâi, peste Evanghelie....
Trinitas pare a fi postul de televiziune al unei firme de pompe funebre, care se ocupă cu îngroparea ortodoxă a bucuriei de a trăi: prezentatorii par împăiați, iar invitații trecuți înainte de emisiune printr-o donație severă de sânge. Dialogurile miros a dezinfectant și parcă au fost în prelabil pasteurizate: există toate virtuțile creștine și toate citatele patristice posibile, dar sunt servite în stare congelată; e o sterilizare forțată a vieții, pe care, numai o frică atroce de a nu-ți strica imaginea publică, o poate impune. Și frica aceasta de a nu-ți compromite imaginea publică, e cea mai sigură cale de a asasina silențios, interiorul, conținutul.... 
Am fost la Trinitas și știu, din experiență personală, că acolo lucrează oameni în carne și oase, oameni minunați, cu suflete calde și vii; așa cum știu, din mila lui Dumnezeu, că în Biserică, mai există Viață... Dar comunicarea cu lumea e trecută prin filtre de aseptizare, de fariseism și cărturărie, care scot tot viul....
Mă doare inima de ierarhul și preotul acuzați, și parțial dovediți, de păcate strigătoare la Cer....
Și mă tot gândesc că sămânța acestor căderi prosperă tare bine sub ”obrazul curat”, spălat cu dezinfectant nu cu lacrimi, al evlaviei civilizate de tip Trinitas-Basilica. Este exact modelul degenerării europene: ”rezolvarea” problemelor interne, prin investiții tot mai abundente în fațadă: ”rezolvarea” problemelor duhovnicești, prin întărirea aparatului administrativ.... 
De fapt, o Biserică vie nu poate evita scandalul: ori cel provocat societății păcatului de mărturisirea lui Hristos Cel Răstignit ori cel provocat de coborârea noastră de pe cruce, pe scara compromisului duhovnicesc, până la treapta scandalului penal....

idolatrie ortodoxă

în loc să ne zdrobim inima
cu Adevărul,

noi Îi cioplim din ea
o copie de piatră

și-i zdrobim pe toți cei care
refuză să i se închine...



vineri, 21 iulie 2017

idealul meu de poet ortodox

(se dedică fraților de la atelierul de sculptură)

idealul meu de poet ortodox
este un David
care în loc de harfă ține la piept
o drujbă...

și ai cărui psalmi răsar
din transformarea în rumeguș
a idolilor de azi...

ce fel de poet sunt eu

sunt un herald împărătesc
cam prostovan, brutal și ticălos
ce neștiind să cânte
din trompeta lui de aur
vă dă cu ea în cap,
strigând ca un nebun,
să faceți loc iubirii
lui Hristos...

o lectură ortodoxă

o lectură ortodoxă are loc atunci
când
mintea citește Evanghelia
și
inima aude
Cântarea Cântărilor.....


joi, 20 iulie 2017

Hai!

”Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia, Noul Testament, nu este o carte pe care este suficient să o citim. E o carte care trebuie citită și de al cărei duh trebuie să ne lăsăm pătrunși: numai atunci viața noastră se va schimba, va fi plină de har, fericită, roditoare...
Fără cuvântul lui Dumnezeu ne secătuim, murim de sete. De aici vin angoasa, beția și crimele.”   (Pr. Dimitrie Dudko)

Cuvântul lui Dumnezeu ne răstignește și ne înviază.
Bate cuie în mâinile care vor să fure și să ucidă. În picioarele care alergă să facă răul sau țin calea largă a tuturor deșertăciunilor, pustia plină de miraje și de cadavrele sufletelor amăgite...
Înfinge spini în gânduri, rănește mintea noastră rece cu mila lui Dumnezeu, face să sângereze gândirea punând în ea toate rănile ascunse ale oamenilor pe care îi judecă...
Iar la urmă, înfinge o suliță în coaste, ca să se convingă că răul, ura și răzbunarea, nu mai trăiesc în noi, că tot sângele lor otrăvit s-a scurs din inimă, prin rănile pe care ni le-a făcut Adevărul......
Ni se ia viața care minte, înșeală și ucide. Ne-o ia o moarte care ne îmbrățișează mai cald decât viața pe care ne-a luat-o....
Și nu ni se dă alta. Rămânem morți. Morți față de viața noastră și față de noi înșine. Morți față de Răul din care s-au ivit viața noastră și sinele nostru..
Exact ce ne trebuie ca să putem iubi.
Căci Evanghelia ne ia viața și ne dă dragostea. Pentru că numai dragostea știe să facă binele. Pentru că numai dragostea știe să fie fericită. Pentru că dragostea e învierea noastră.
Precum din leul ucis de Samson curgea miere, așa din Hristos cel Răstignit, curge dragoste.
Vestea Bună e că ni s-a dat o dragoste mai tare ca moartea.
Haideți să ne apropiem prin Evanghelie de Cruce și să ne umplem inimile! Hai!

DREPTUL la CRITICĂ

”Puteți să criticați prezentul, dar nu deznădăjduiți pentru viitor. Puteți critica pe cei care acum vă reprezintă politic, pe cei care ocupă locuri de frunte în cult, sau pe cei care sunt acum poeți sau oameni de știință....(...) Este dreptul vostru să criticați, însă nu risipiți mult timp criticând prezentul.”(Sf. Nicolae Velimirovici)

Mi-a plăcut mult acest cuvânt sănătos al Sf. Nicolae Velimirovici. Spre deosebire de marea majoritate a predicatorilor și sfătuitorilor de azi (între care mă includ și pe mine fără nici o smerenie), cuvântul acestui mare sfânt NU CASTREAZĂ! Dânsul le spune tinerilor că e dreptul lor să critice tot ce se poate critica, INCLUSIV IERARHIA BISERICEASCĂ și POEȚII, că e normal; și, dacă pe urmă, le arată limitele acestui drept și consecințele lui în timp, N-O FACE CA SĂ LE DISTRUGĂ ”DIPLOMATIC” ACEST DREPT, N-O FACE CA SĂ-I DESCURAJEZE ÎN A-L PUNE ÎN PRACTICĂ! CI PENTRU A SE FOLOSI CÂT MAI EFICIENT DE EL!!
Iată un predicator căruia nu-i este frică de viață, nici că Ortodoxia ar putea fi lezată sau distrusă de viață! Rar lucru! Cel mai des găsești ”ortodoxie” pe care o poate dărâma orice vag proiect politic sau civic, erecția precoce a unui copil sau fusta mini a unei adolescente! Și, mai ales, CRITICAREA IERARHILOR și A VIEȚII BISERICEȘTI!
Azi, Ortodoxia, pare cea mai fragilă religie din lume, pare că totul o amenință și o poate pune la pământ, dă impresia (după cum o trăim noi) unei credințe țesută din pânze de paianjen pe care o poate distruge orice respirație mai profundă!
În mare parte, am făcut din Ortodoxie, o nevroză; am înlocuit în ea frica de Dumnezeu, cu frica de viață...
Poruncile lui Hristos nu castrează viața, nu sunt pumni în boașe! Nu-ți taie venele ca să te golească de păcate, nu-ți pune bromură în ceai, nu descurajează pofta de viață, CI ÎI DĂ CURAJUL ȘI PUTEREA DE A DEPĂȘI TRIVIALUL, ORIZONTALA , PATIMA! 
Ortodoxia, când nu-i măsluită de fricile noastre, nu spune tânărului NU FĂ ASTA!, ci: DOAR ATÂT, dragul meu?! Adică: tinere, vrei DOAR ATÂT de la viața ta? Tinere, vrei DOAR ATÂT, de la relația ta de iubire? Tinere, vrei DOAR ATÂT, de la școala pe care o urmezi?
Ortodoxia nu castrează tinerii, ci îi conduce, cu entuziasm  -  fie pe cale monahismului, fie pe cea a căsătoriei  -  la feciorie, starea firească a omului, starea în care se poate bucura cel mai intens de viață (copilăria e dovada). E un exemplu. Căci Ortodoxia, când nu e măsluită de fricile noastre, e plină de îndemnul și puterea ÎNÂLȚĂRII vieții omenești!
Critica, deci, e un obicei sănătos, absolut necesar formării unui caracter onest, integru și a unei gândiri lipsite de viclenie; dar, ca orice lucru bun, devine contra-productivă prin exces, adică atunci când criticăm de dragul criticii, nu de dragul unei vieți mai bogate....
Critica firească, sănătoasă, e, în adâncul ei, o sete de iubire; și se manifestă, în stratul ei profund, ca o revoltă împotriva a ceea ce împiedică iubirea....
Respingând dreptul tinerilor la critică sau ignorând exercitarea lui, respingem și ignorăm forma cea mai accesibilă și ”sigură” pentru tineri, de a-și exprima setea lor de a iubi și a fi iubiți.... Setea lor de viață, de viitor... ÎN LUME, PRIN BISERICĂ!


miercuri, 19 iulie 2017

citind Evanghelia

citind Evanghelia
L-am auzit pe Dumnezeu
spunând să se facă lumină
în mine.

Și cuvântul Lui s-a făcut lumină
în mine.
Și lumina a coborât în adâncul meu
în cimitirul de avortoni
de acolo:
căci fiecare clipă e o veșnicie ucisă
înainte de a se naște.

și lumina a luat în brațe fiecare secundă a vieții mele și
strigătul mut de pe buze ei l-a închis cu o sărutare
și pe cel din ochi, cu
o lacrimă...

când citesc Evanghelia
cuvântul lui Dumnezeu
îmi dezgroapă viața din
uitare
și
mi-o îngroapă
în
iertare...


duminică, 16 iulie 2017

O cafea cu demnitate, marca ”BEN HUR”....

Într-o scenă din filmul Ben Hur(1959), personajul principal  - un evreu bogat din vremea venirii în trup a Mântuitorului  - condamnat pe nedrept la galere, cade răpus de sete pe drumul spre locul de executare a sentinței. Comandantul escortei avea ordin să-l asasineze prin privarea de odihnă și apă. Prăbușirea lui Ben Hur are loc în Nazaret și Iisus, încă lucrător în atelierul lui Iosif, se apropie și-i dă să bea apă dintr-un vas....
Pe măsură ce bea din apa dăruită de Iisus, condamnatul trece de la starea de animal disperat la cea de om demn, recunoscător și plin de nădejde. Filmul înregistrează cu simplitate, ca un documentar despre întâlnirea sufletului omenesc cu Dumnezeu, procesul acestei învieri.
Șeful escortei, care până la venirea lui Iisus reușise să anihileze orice tentativă a locuitorilor din Nazaret de a-l ajuta pe Ben Hur, se repede și la Mântuitorul ca să-l oprească; dar Iisus, ridicându-se de lângă condamnatul prăbușit, stă în fața centurionului cu o demnitate, cu o forță morală, cu o Prezență, care îl face pe cruntul legionar roman să se fâstâcească și să se retragă cu expresia unui copil certat de mama sa....
Scena aceasta m-a făcut să mă gândesc la cuvintele pe care le rostește preotul la Sf. Liturghie, cele despre ”demnitatea poporului român....”
NU EXISTĂ ALTĂ SURSĂ DE DEMNITATE UMANĂ DECÂT IISUS HRISTOS. FĂRĂ EL SETEA NOASTRĂ MISTUITOARE DE DEMNITATE N-ARE CU CE SĂ SE ADAPE: ÎNSETAȚI DE DEMNITATE, BEM DIN VINUL TULBURE AL MÂNDRIEI ÎNTINS DE SATAN, DEVENIM TRUFAȘI ȘI CRIMINALI, BATJOCORIM ȘI UCIDEM, UMPLEM LUMEA DE RĂZBOAIE ȘI CÂMPURI DE LUPTĂ PE CARE ZACE RĂPUSĂ ȘI ULTIMA BRUMĂ DE UMANITATE. ASTA FACEM DE MILENII, ÎN NUMELE ȘI-N CĂUTAREA, DEMNITĂȚII PIERDUTE.
ȘI NUMAI IISUS NE POATE IZBĂVI DIN ACEST BLESTEM. NU LUPTELE, NU RĂZBOAIELE, NU JERTFELE, NU NEVOINȚELE NE VOR REDA DEMNITATEA, CI DOAR PERSOANA LUI IISUS, APROPIEREA DE EL, O APROPIERE SUFICIENT DE STRÂNSĂ CA LUMINA FEȚEI LUI SĂ SE REFLECTE PE FEȚELE NOASTRE, SĂ INTRE ÎN OCHII NOȘTRI, SĂ SE SCURGĂ PRIN LACRIMI ÎN INIMILE NOASTRE, CA AJUNSE ACOLO, SĂ SATURE O SETE DE MILENII.... Acesta a fost tunetul din conștiința mea, pe care l-a produs vizionarea acestei scene... Nici o cultură, nici o civilizație, nici o religie, nici o știință, ci numai și numai Iisus Însuși poate reda demnitatea omului.....
Nu apa, ci întâlnirea cu Iisus, i-a redat demnitatea lui Ben Hur. Nu din apa băută, ci din gustarea ”personalității” lui Iisus, și-a luat Ben Hur, demnitatea de om.... Mai ales ”apa„ sorbită din ochii lui Hristos se transformă în sufletul istovit al osânditului într-o suflare nouă și în trupul său epuizat, într-un sânge nou.... Iar acest osândit nu e doar Ben Hur, ci fiecare dintre noi....

În această producție cinematografică, Iisus nu este filmat niciodată din față, chipul Lui apare doar reflectat în chipurile transfigurate, în trăirile, emoțiile, lacrimile, în bucuria revelației și înnoirii spontane produsă de aceasta, a celor care L-au întâlnit. Din reacțiile lor, ale celor care Îl întâlnesc pe Iisus, se vede ca în oglinda unei ape tulburi care se liniștește și se limpezește reflectând chipul Lui, că în El își regăsesc Raiul pierdut, că pe fața Lui își regăsesc chipul pierdut, că în cuvintele și faptele Lui își regăsesc viața pierdută de Adam, viața veșnică....
Titlul complet al filmului este BEN HUR - O POVESTE DESPRE HRISTOS.
Așa cred ar trebui să scrie pe fețele tuturor creștinilor, așa ar trebui să se citească și pe chipul meu și pe crucea vieții și a mormântului meu: MARIUS IORDĂCHIOAIA  - O POVESTE DESPRE HRISTOS... 
Asta și, doar asta, ar face din trecerea mea pe pământ, o poveste despre Dumnezeu, așa cum trebuie să fie o viață de om ca să nu se termine niciodată, nici ca lungime, nici ca fericire, nici ca sens...
Și este exact viața pentru care, cu adevărat, e o fericire nesfârșită să aduci alți oameni pe lume, să ai cât mai mulți copii...


marți, 11 iulie 2017

O ZI BUNĂ

Bună dimineața, suflete!
Dacă îmi îngădui, aș vrea să-ți ofer o ceșcuță de cafea cu lapte duhovnicesc, pe care să o bem împreună: eu, ce-i drept, am deja cîteva cești băute.....  Și te-aș ruga, dacă guști din cafeaua mea, să-mi comunici impresiile, poate mă ajuți să îmbunătățesc rețeta... 
Am râșnit boabele Bisericii în inima mea, de aceea e atât de amară. Dar, ți-am pus la îndemână borcanul de miere al Sfintei Evanghelii... Oricum, esențialul e să ne trezim, nu-i așa?
Iată ”cafeaua”:

Omul rău e incapabil să se vadă și să se judece pe sine: să vadă și să judece propria viață. Omului rău îi lipsește simțul realității propriei ființe și vieți, răutatea lui e ca o armură a sufletului, care îl împiedică să vadă fața gândurilor și a inimii sale. Căci conștiința lui nu e moartă, dar e oarbă și nu poate descrie răul, ci doar să geamă sub apăsarea lui.... Un geamăt care se pierde, cu vremea, în zgomotul de fond al vieții....
Suntem îngropați de vii în răutate. Nu a noastră, ci a diavolului, începutul și plinirea răutății.
Sufletele noastre, de când ne naștem, ne sunt înfășurate în răutate ca într-un voal sau o haină de mort. Când îmbrăcarea sufletului nostru în răutate se desăvârșește, murim. Nu mai putem să respirăm: nici cu mintea, nici cu inima, nici cu gura. Suntem morți. Adică, desăvârșit îngropați în răutate.
Și groparul nostru este lumea.
De când deschidem ochii în zorii zilei, de pretutindeni lumea dă năvală peste noi cu răutatea diavolului. De pretutindeni ne vin, lovindu-ne mintea ca o grindină neagră sau ca o bură deasă și cleioasă de petrol, veștile răutății: curvii, beții, crime, certuri, bârfe, ticăloșii și fărădelegi de tot felul, în mii de forme și variante, de la cele mai fine la cele mai grosolane, de la mișcarea inimii, la cea a popoarelor, alcătuind toate împreună ceea ce se numește ”viața lumii”..... Informațiile trec prin noi ca niște muște care vin din iad și lasă microbii morții veșnice pe sufletul nostru: milioane și milioane de muște, roiuri fără sfârșit, cărând pe piciorușele lor, în doze foarte mici, dar adunate, nopți nesfârșite de catran sufletesc. Seara trupurile adorm de oboseala trudei; dar, sufletele gem sub povara întunecată a răutății acumulate, zac ca la o repetiție pentru moartea veșnică, îmbălsămate, până la sufocare, în răutate, vlăguite de neagra lor povară....
În liniștea cea mai adâncă a nopții poți auzi cum, în mormintele pământului, se descompun trupurile sufletelor strivite de răutate....
Omul nu este rău în sine, n-a produs el răul și nu-l iubește. Tot răul său e că acceptă să trăiască în lumea răului, credința lui că trebuie să trăiască și nu se poate altfel, în această lume a răului, în care viața omului înseamnă, inevitabil, a fi tot mai copleșit și distrus de rău....
Căci la baza vieții stă credința. La baza vieții în această lume, stă credința omului în această lume. Credința lui, că această lume este ACUM singura lume și că această viață este ACUM singura lui viață, e ușa prin care răul îi umple sufletul până îl ucide....
De aceea și izbăvirea omului, stă fundamental, în credința lui, ACUM  -   în permanent repetatul ACUM din care este făcut timpul  -   în Împărăția lui Dumnezeu, în lumea lui Hristos.
Omul care crede în Împărăție, când se trezește dimineața nu deschide televizorul sau internetul ca să afle știrile, noutățile acestei lumi. Ci se conectează la noutatea infinită a vieții dăruite în Hristos: cu primul gând și prima mișcare a inimii, prin rugăciune, se deschide lăuntric lumii lui Hristos: apoi deschide Evanghelia și citește cuvintele Lui, prin care Împărăția intră, prin duhul său deschis de rugăciune, în sufletul lui, adică în gândirea, simțirea și voința sa; și-apoi, toată ziua, facultățile sale sufletești se hrănesc cu dragostea și bunătatea lui Dumnezeu, care ne este dăruită prin marele lor preot, Iisus Hristos. Toată ziua creștinul se luptă să-și ridice duhul din apele lumii ca să respire dragostea lui Hristos, aerul Împărăția Lui; aer pe care, respirându-l, orice inimă devine un aerostat ce se înalță la Cer, trăgând după ea toată viața și făptura omului....
Creștinul adevărat trăiește încă de acum în Împărăția Cerurilor. Pentru că și cel mai începător creștin viu, trăiește luând cuvântul lui Hristos și-i dându-i trup îngeresc de rugăciune sau trup omenesc de faptă bună. Căci Hristos S-a întrupat ca să le arate oamenilor cum să trăiască o viață bună; adică o viață a cărei trăire vindecă sufletul, îl spală de rău și îl întărește în bine; o viață ce izbăvește și desăvârșește Creația a cărei desăvârșire s-a poticnit în om.... adică, în mine și în tine, cititorule.... Simți asta?
Dar de ce nu toți creștinii, ci foarte puțini din ei, nu trăiesc deja în Împărăție, nu trăiesc în lume fără a trăi viața lumii, mărturisind în acest chip, vizibil și pipăibil, realitatea vieții noi dăruită de Dumnezeu în Hristos?
Pentru că Împărăția încolțește în inima omului NUMAI prin cuvântul Împărăției, al Evangheliei Împărăției. Numai cei care ”au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor”(EVREI 6,5) din acest cuvânt bun, cunosc cu carnea propriei inimi, realitatea Împărăției lui Dumnezeu; numai cei care au luat cuvântul Evangheliei cu o inimă flămândă de bunătate, de pace și de iubire curată, cu o inimă însetată de izbăvirea din răutate, au primit în ei, sămânța din care crește Împărăția Cerurilor.... Împărăție care, după ce umple inima omului, se revarsă în lume, dând celor din jur posibilitatea să guste din ea....
Totul s-a făcut prin cuvânt! Așa cum Cerurile și Pământul și tot ce este în ele s-au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa și ”lumea păcatului, a răutății” s-a făcut prin cuvântul Șarpelui, al diavolului! De aceea, în orice lume  -   fie cea a lui Dumnezeu, fie cea a Satanei  -  se intră prin credința în cuvântul prin care a fost făcută acea lume!!! 
De aceea nu pot intra și trăi, ZILNIC, în Împărăția lui Hristos, decât cei care au primit, prin credință, cuvântul lui Hristos în inimile lor! Și cel care a primit o dată acest cuvânt în inima lui, acela însetează și flămânzește permanent de cuvintele lui Hristos, pentru că sufletul lui nu mai poate respira fără Duhul lor și nu poate trăi, fără puterea din ele! Deci, unde nu există această sete și foame de cuvântul Evangheliei, nu există credință în Hristos, oricare ar fi faptele evlaviei prin care ar vrea cineva să contrazică acest crud și tragic adevăr!
De când se trezește dimineața, și până la culcare, creștinul viu umblă prin lume pe cărarea Împărăției: un mers alcătuit din alternarea permanentă a pasului pocăinței, cu pasul credinței: căci așa bate și inima creștinului: POCĂNȚĂ/CREDINȚĂ, POCĂINȚĂ/CREDINȚĂ, POCĂINȚĂ/CREDINȚĂ....
Căci POCĂINȚA se naște din CREDINȚĂ și CREDINȚA crește prin POCĂINȚĂ...
Drum bun, frați și surori, în această nouă zi, pe calea Împărăției, în lumea iubirii lui Hristos!
Și nu uitați să mă trageți, cu inimile voastre tot mai puternice în dragoste, și pe mine după voi.
Căci, de ce credeați că am scris aceste rânduri?
Din interes, bineînțeles.

P.S. Și un cuvânt de la un sfânt, pentru un bun început de zi:
Este mai bine să depindem de Dumnezeu decât să depindem de noi înșine, deoarece a depinde de Dumnezeu înseamnă să depindem de bunătatea cea fără de sfârșit, de iubirea și de armonia desăvârșită, de inima părintească, de dreptate și de lumină, de statornicie și de veșnicie. A depinde de noi înșine înseamnă a depinde de neștiință și de răutate, de ură și de tristețe, de mândrie, de nestatornicie și de întuneric.(SF. NICOLAE VELIMIROVICI)

joi, 6 iulie 2017

De ce nu pot

”Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine.”(IOAN 14,30)

M-am gândit să scriu câteva articole în sprijinul Referendumului pentru revizuirea Constituției. Și n-am putut. Așa că am purces la o investigare lăuntrică, a rădăcinilor acestei neputințe....
În primul rând, eu nu pot scrie decât pe baza inspirației, prin mila lui Dumnezeu, mi-am păstrat această libertate, poate singura. Scriu, bine sau rău, doar din motive și mobile duhovnicești, din frământări și urgențe interioare.
Pentru mine România nu e o patrie, ci o gară unde îmi aștept Patria, o sală de așteptare a Țării de Sus. Și e o sală de așteptare care, asemenea lumii ”civilizate”, devine pe zi ce trece, un spital de nebuni tot mai agresivi și distructivi....
Cred că prin integrarea în U.E. țara noastră a început să se integreze în globalizarea antihristică, în pregătirea unui popor global pentru Antihrist, în Spitalul Global de nebuni. Tot ce ni se întâmplă decurge din această premiză. Ne-am racordat la un Sistem demonic și totul, de la politic la religios, de la fonduri la concepte, a devenit perfuzie care transfuzează nebunie pură din venele fluorescente ale satanei direct în sufletele oamenilor.... 
Am văzut strălucirea de neon a acestui sânge în ochii celor care cer legalizarea nebuniei.
Apoi, începând să licărească în ochii celor care vor să trăiască ”european”. Ei cred, și acesta e primul semn de nebunie, că poți avea stilul de viață occidental, fără compromis spiritual, că poți avea lumea și slava ei, fără a i te închina și sluji Răului. Nu, pactul e real și serios, o confirmă Cel care l-a refuzat violent de radical, Iisus Hristos.
Iar din stirpea Lui, în România, au fost în perioada comunistă, doar Sfinții Închisorilor. Repet: DOAR ei. 
Mă doare teribil alăturarea patriarhului Iustinian cu acești sfinți în anul comemorativ, așa cum este înscris în calendarul orthodox. NU AM NIMIC CU PERSOANA PATRIARHULUI IUSTINIAN și viața sa personală, CI DOAR CU CALEA PE CARE O REPREZINTĂ în ORTODOXIE.
Calea patriarhului Iustinian a fost, în ciuda tuturor faptelor sale bune, COMPROMISUL, calea ”răului mai mic”, care are la bază gândirea și calculul omenesc, nu gândul lui Dumnezeu....
Iar rodul acestui COMPROMIS este România de azi, România antihristică.
Unul din martirii închisorilor comuniste îmi spunea: Poporul acesta va plăti scump duplicitatea lui din vremea comunismului. A crezut atunci în șoapta satanei, că există un rău mai mic, preferabil extincției. Dar toți cei care au acceptat această cale a ”răului mai mic”, au ajuns să facă toate relele, au acceptat, în timp, tot răul....
Sfinții Închisorilor au refuzat total comunismul, așa cum Hristos l-a refuzat pe Satan.
La baza, nu în piscul Ortodoxiei, stă moartea față de orice compromis cu lumea. La baza Ortodoxiei stă viața veșnică, care se obține murind celei trecătoare. Viața creștină debutează cu o moarte spirituală față de satan și lumea lui, a cărei trăire începe prin Botez. Căci a fi creștin ortodox NU înseamnă a trăi ”creștinește” viața acestei lumi! Ci a o răstigni, a pune viața acestei lumi pe Cruce și a o chinui cu trăirea poruncilor lui Hristos, până își dă toate duhurile!
Sfinții Închisorilor au fost doar niște creștini normali. Au fost tineri a căror curăție sufletească le-a dat intuiția Adevărului, pe care L-au găsit și L-au trăit apoi, în pușcărie, singurul loc curat duhovnicește din România comunistă.
Pentru că primul deținut politic al comunismului a fost Iisus Hristos.
Care și azi, după 27 de ani de ”libertate”, tot acolo este. Pentru că El, spre deosebire de noi, nu se lasă mințit, refuză total minciuna în care noi trăim ”creștinește” de aproape trei decenii.
Pentru că există și o integrare ”creștină” în satanismul global. Se numește diplomație creștină, este calea patriarhului Iustinian, salvarea patrimoniului, nu a Duhului. Iar Europa satanică se bucură de păstrarea și îmbogățirea patrimoniului ortodox român, pentru că Antihristul este și Patriarhul ortodoxiei integrate, al ortodoxiei corect politice, Marea Curvă vrea și o salbă de mănăstiri ortodoxe la gât și de aceea livrează fonduri europene pentru repararea și întreținerea lor. ....
Deci, ce facem, de fapt, cu Referendumul?
Dincolo de toate, îi educăm pe copiii noștri în spiritul teologiei COMPROMISULUI, le inoculăm ideea că vor putea negocia diplomatic cu Răul, la masa discuțiilor juridice, culturale și spirituale.
Apoi, că distincția între bine și rău aparține Curții Constituționale, nu lui Dumnezeu; că Constituția (cacofonie intenționată) ar fi la fel de importantă ca Biblia, ba chiar uneori mai importantă.
Involuntar chiar, le vom transmite o minimă încredere în acestă mare minciună numită ”democrație” și în instituțiile ei, încredere furată din ceea ce datorăm doar lui Dumnezeu.
Încercând să fim înțelepți ca șerpii, devenim tot mai șerpi. Pentru că nu avem curăția porumbelului, curăția celui care trăiește deja, mai mult în Cer....
Ortodoxia este verticalitate absolută. Și pocăința adevărată, ortodoxă, nu se poate naște decât din raportarea noastră la această verticalitate absolută, din conștiința deraierii noastre de la acest reper radical.
Nu pot să scriu ce mi s-a cerut pentru că nu vreau să diluiez Ortodoxia și cu vorba.
O fac destul cu viața....

Am cerut să ni se planteze un măr în curte și acum ne plângem că avem mere?
Vrem democrație dar nu vrem roadele ei? Roade pe care le știam dinaintea plantării ei!
Ce ne-a făcut să credem că plantând un măr vom obține, totuși, prune? De unde grăunțul acesta de nebunie, care ne-a făcut să acceptăm Marea Nebunie?
Din ”răul cel mai mic” acceptat în comunism; din Ortodoxia compromisului, pusă la un loc cu cea a Sfinților Închisorilor, în comemorarea de anul acesta...
În loc să fie canonizați Sfinții Închisorilor, se încearcă ”canonizarea” Ortodoxiei Compromislui prin punerea la un loc a patriarhului Iustinian, cu martirii închisorilor comuniste....
Încă un scuipat ”frățesc” pe obrazul lor.... Căci asasinul duhovnicesc al Ortodoxiei românești n-a fost comunismul, ci iluzia că se poate trăi creștinește în comunism... De două milenii creștinii adevărați trăiesc pe cruci, acolo unde nici comunismul, nici capitalismul nu pot ajunge.... Un creștinism care crede că poate trăi în capitalism sau comunism, în democrație sau tiranie, e unul lumesc, apostat.... Dar, nu suntem noi, creștinii Ortodoxiei Supraviețuirii, la fel de nebuni ca lumea, odată ce am ajuns să luptăm pentru salvarea democrației, nu a setei de Împărăția Cerurilor?
Recitiți Noul Testament, epistola către romani a sf. Ap. Pavel și veți vedea că homosexualitatea este piscul unui munte de păcate, că homosexualitatea este apogeul demonic al curviei heterosexuale. Demența pervesiunii și-a pus tronul pe muntele de avorturi și crime sexuale ale acestui popor. Și ce vrem noi acum? Să eliminăm doar vârful, fără a dărâma muntele? Asta e nebunie. Puterea anormalului de a se legifera ca normal este direct proporțională cu starea de păcătoșenie a poporului, nu cu gradul lui de incultură juridică și civică. Puterea lui Satan asupra noastră este direct proporțională cu distanța la care ne-am depărtat de Hristos.

Fraților, securea Domnului stă înfiptă la rădăcina pomului, nu la rădăcina codiței ultimului fruct al pomului!
Așa și judecata făcută istoriei contemporane.
Și mai ales, așa și judecata făcută de fiecare creștin, propriei vieți...

LUCRUL de care avem CEA MAI MARE NEVOIE

Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este , când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia....